Nu vreau sa aud nimic din ce se întamplă în jurul meu. Tunetele,urletele si furtunile,soarele, luna si fericirea le voi privi mai tarziu, ca si cand ar face parte din mine.Muzica îmi fulgera în suflet, fără sa o aud măcar.O alung si mă las înşirata de mine.
Ascult orice gand si nu las confuzia sa mă doboare de parcă as fi înconjurată de raze selenare, nu de lumini orbitoare,profunde.Vreau sa simt că-mi inseninez cerul ... iar după nori nu voi lăsa nici o raza mica si nesemnificativă sa-mi umbrească soarele.
Chipul meu a invaluit în misterul unei oglinzi în care teamă nu mă lasa sa privesc .Totuşi,strecor o privire timidă si-mi dau seama: ţipetele si tunetele furtunii izvorăsc din acel mister.Atunci, oglindă cade pe podea, ar vrea sa se spargă în mii de cioburi topite de umbra vieţii ei, sa nu mai existe ... Copleşită de norii pe care singura si i-a creat, simte cum se lipeşte tot mai mult de pamantul ce devine mai rece cu fiecare gand,ce se surpă tot mai mult , cu fiecare respiraţie. Oglindă e mazgalita acum, apăsat cu roşu si negru.Totuşi,găseşte un petic de seninătate si priveşte în jur, simte durerea soarelui care a înnebunit în aşteptarea ei. Se ridica brusc de la pămant, îsi şterge lacrimile roşii si supărarea , iar ploi de lumina sparg pojghiţă de nori si o absorb in adancul fiintei lor, pana ce nu mai exista. Soarele a fost găsit, chiar dacă numai pentru cateva clipe.
Însă misterul continua sa mă priveasca. Cine sunt eu ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu